De început, pe această temă de interes general, nu pot face abstracție de o vorbă de duh spusă de către marele Gabriel Garcia Marquez: “Eu nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Eu sunt inteligent”. Partidele politice pot fi clasificate în funcție de ideologie. Acest factor „filosofic” este definitoriu și vital, caracterului sau actului politic exercitat. Există și excepții de la regulă, când un partid, forțat de circumstanțele interesului, se abate de la conduita și traiectoria trasată de cutumele ideologice. Nominalizarea sau consacrarea celor două mari orientari politice: „de stânga” și „de dreapta”, parvin de la Revoluția Franceză (1789). Moment istoric care a disociat natura partidelor, prin poziționarea partizanilor în Adunarea Națională a reprezentanților Stării Generale din Franța; Inițial, pe fondul simplificării procedurii de numărare a voturilor, deputații partizani ai regalității s-au așezat în dreapta președintelui Adunării, pe când, opozanții săi, la stânga. Astfel, această geografie ideologică a făcut școală în nenumărate țări și acest vocabular a devenit suficient de universal pentru a rezuma divizarea spectrului politic. După această succintă recurgere la istorie, să trecem direct la subiect:
Ce înseamnă să fii de “Dreapta”?
Suporterii dreptei politice, de-a lungul istoriei, au militat frecvent pentru conservarea statu-quo-ului, astfel făcând apel la ordine, echilibru, morală și tradiție. În raport cu viziunea optimistă a stângii politice, dreapta se mișcă într-un perimetru mai pesimist cu privire la natura umană. Ca sistem filosofic, dreapta nu pornește de la ideea că omul este obligatoriu îndreptat spre rău, ci consideră că ceea ce poate încolți în sine poate constitui un pericol constant. Așa cum am enunțat în rândurile anterioare, principiile după care dreapta se ghidează pe firmamentul politic prezent sunt cele de morală, familie, ordine, Liberalismul fiind un exponent centripet al acestei gândiri politice. Liberalismul, ca sistem rațional în politică, poate fi explicat din două puncte de vedere: economic și politic. Astfel că, economicește, liberalismul se conturează logic prin suportul oferit economiei de piață și pachetului de inițiative private. În acest context, spre deosebire de libertarieni, liberalismul nu privește/nu implică doctrina corporatismului, capitalismul sălbatic, concurența neloială ori statul minimal. Fiindcă am amintit de statul minimal, formulă îndelung reverberată pe sticlă, consider că se necesită o clarificare a ideii: La rigoare, statul minimal este acea entitate națională care nu prezintă tendințe de imixtiune pe piața economică internă și în sectorul educației, limitându-și controlul la păstrarea ordinii și echilibrului în societate. Liberalii, corect ideologic, nu susțin crearea statului minimal. Libertarienii sunt cei care militează pentru această neintervenție a statului, iar cele două argumente de bază ale lor sunt: descentralizarea administrativă în tandem cu debirocratizarea sistemului. Cu toții observăm dinamica crizei financiare, în Europa și mai ales în România. Acest lucru a îndreptat multe bănci spre a cere intervenția statului pentru a nu se confrunta ireversibil cu falimentul. În Europa, o mare parte a sistemului bancar, care până acum era în sectorul privat, a fost naționalizat. Dacă statele și-ar fi exersat un comportament minimal atunci criza economică ar fi luat amploarea unui haos deplin. În același timp, un alt concept frecvent dezbătut în arena doctrinară a liberalismului este ideea de “welfare state”, adică acel stat care pune la dispoziția cetățenilor săi un pachet cu servicii gratuite (subvențioate de stat) precum sănătatea, educația ș.a. În al doilea rând, Politicește, a fi liberal constă în a milita pentru o implicare scăzută a statului în treburile cetățeanului și de a susține drepturile fundamentale ale fiecărui individ în parte. Iar aici subliniez setul de drepturi natural la care liberalismul face trimitere: dreptul la viață, dreptul la proprietate privată, dreptul la tratament egal în fața justiției, dreptul la exprimarea liberă, dreptul de a practica o religie proprie, dreptul de a vota liber ș.a. Majoritatea acestor valori politico-juridice sunt consacrate în Declarația universală a drepturilor fundamentale ale omului (ONU) și în Convenția europeană a drepturilor omului (UE). Foarte curios este faptul că aceste drepturi inalienabile sunt Liberale pentru că nu se substituie principiului democratic, mai exact, ele se plasează sub magisteriul Constituției în vigoare. Iar acest lucru înseamnă că atât timp cât Constituția rămâne intactă, aceste drepturi și libertăți pot fi exercitate de către orice cetățean, fără a fi supuse unui sufragiu popular – adică în cazul unui vot/referendum aceste drepturi să fie decise de o majoritate pentru ca ele să fie impracticabile pentru un grup social/etnic. În cazul în care cititorul agrează aceste două viziuni, înseamnă că se poate considera, ideologic, un liberal, adică în traducere europeană, un susținător al dreptei.
Ce înseamnă să fii de Stânga?
Încă de la începuturi gândirea politică de stânga a fost atribuită mișcării reformiste pentru că milita pentru modernizare, transformare sistemică și progres social. Aripa stângiștilor, mai ales în vremurile de tribulație ale revoluției franceze, contesta cu fervoare ordinea socială de până atunci, militând pentru reforma integrală a statului. Liderii acestui curent se lăsau inspirați din sistemele filosofice trasate de exponenții perioadei iluminismului, anume: Montesquieu (care a promovat idea separației puterilor în stat), J. Locke ori J.J. Rousseau. Aceștia, în frunte cu Rousseau, considerau că omul prin natura sa spirituală este bun, deci perfectibil. Însă sistemul societal în care acesta se formează îi viciază natura și acțiunile, deci nu îi este favorabil. De-a lungul istoriei, aripa stângă a spectrului politic s-a preocupat de partide inerente familiei socialiste, ivite la finele secolului trecut. Principiile doctrinare după care stângă se ghidează în actul politic sunt: dreptatea socială, egalitatea, libertatea și reforma/schimbarea. Bunăoară, după cum se observă, principiile fundamentale ale stângii politice au rămas cam neschimbate de la 1789 încoace: Libertate, Egalitate, Fraternitate. Deci, pentru ca să te poți numi un apartenent al gândirii politice de stânga, înainte de toate, trebuie să militezi pentru o imixtiune accentuată a statului în treburile cetățeanului, precum și în sfera economicului. Trebuie să susții proiectele sociale ce vizează: reducerea șomajului, ajutorul social oferit mamelor tinere, asistența socială ș.a. Trebuie să fii de acord cu proiectele ce țin de redistribuirea resurselor naționale, pentru majorarea impozitării profitului ori a veniturilor rezultate din salarii. În același timp trebuie să militezi pentru ideea unui control extins al poporului asupra procesului decizional al Executivului, prin promovarea principiului democratic al Referendumului (instrumentul primar al activistului de stânga). Pe de altă parte, subliniez că a avea o gândire de stânga nu înseamnă să te opui proprietății private, libertăților cetățenești ori diferențelor între clasele sociale ( săraci, pătura medie, bogați).
În loc de concluzie: Cum alegem să gândim, stânga ori dreapta? Cum ar fi corect?
Deseori, sau de prea multe ori, auzim în dezbaterile publice autodeclarări de genul: “Eu sunt de dreapta!”, “Eu sunt de stânga!” – din punctul meu de vedere acest gen de caracterizări dau dovadă de o demagogie rafinată și ignoranță crasă. Nu ne putem clasifica “de stânga ori de dreapta”, ci doar în condițiile în care discutăm despre proiecte clare cu impact în societate. De altfel, în panoplia gândirii politice, ne putem considera socialiști ori liberali, republicani, libertarieni, conservatori ori monarhiști. O greșeală a discursului politic pe care trebuie să o semnalez privește legătura de cauzalitate între proiect și resurse. Adică, în condițiile în care îți propui să construiești un sistem de protecție socială trebuie să ai la dispoziție un capital care să-ți suporte implementarea eficientă. Într-o altă interpretare, într-o țară aflată în ascensiune economică, liberalismul trebuie să fie exersabil înainte de toate, iar socialismul să continue proiectul național doar după ce se înregistrează o stabilitate solidă a mediului de afaceri. De pildă, mă pot considera de stânga dacă dacă susțin creșterea în procente a salariilor celor din mediul educațional, ori a pensiilor (care și așa au atins cote rușinos de mici) ș.a. Adică să susțin o redistribuire/redirecționare corectă a resurselor financiare către sectoarele defavorizate ale poporului. Pe de altă parte, mă pot considera de dreapta în cazul în care susțin cota unică de impozitare, care în accepțiunea politicilor macro-economice ale UE, este un mecanism benefic pentru atragerea investitorilor străini pe piața internă.
Adrian Sereș
Compendiu de istorie și diplomație 