Despre tine și prietenii tăi. Povețe despre un bârfitor, invidios și cel lăudăros.

Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești.62643_10151407713821633_1174196133_n

În relațiile tale cu orice soi de oameni să te păstrezi în limita închegării unei relații care de la început impune credibilitate mutuală, sau drepturi și obligații agasante, sau inferioritate și superioritate materiale și imateriale, sau licăr de ipocrizie, sau, în sfîrșit, autoritatea cuvântului unuia asupra celuilalt. Sunt câteva reguli pe care trebuie să le înțelegi empiric, nu să le întrebi și nicidecum să le găsești prin scriptele bunelor moravuri omenești.

De-ți va ieși în cale un ins care se dă atotștiutor în ale vieții celorlalți cunoscuți sau necunoscuți, ascultă-i cu atenție istorisirile delirante. În profunzimea prostiei sale, sălășluiește însăși demonul răutății. Acest om care-ți trece prin înaintea ochilor mai mult tarele și mai puțin virtuțile semenilor săi, e un viitor critic perfid al tău. Numele lui este Bârfitorul. Ferește-te la rândul tău de îndeletniciri înjositoare. După ce i-ai dat ascultare, nu crede niciun gând pe care ți l-a împărtășit. Fiindcă cuvintele unei asemenea limbi bifurcate sunt o mutilare a intenției faptelor și imaginii celor inculpați. Bârfa e o minciună îmbrăcată în truisme regizate. Scopul ei este să denigreze, să marginalizeze, și să arunce nejustificat o anatemă asupra unui vrăjmaș, care la rândul său, se presupune că poate fi răpus doar prin răutățile gurii.
Bârfa caută să demaște insuficiența și păcatul pre-existente ale cuiva, dar bine ascunse de ochii celorlalți. Bârfitorul e un procuror auto-intitulat, ce indrugă toate elementele neadevărului pentru a construi un presupus adevăr. Ferește-te să-i dai crezare unui asemenea om. Privește-l ca pe viitorul tău vrăjmaș, nicidecum un amic în devenire. Cel ce-ți vrea binele, dorind să-ți fie prieten, nu va discuta lipsurile celorlalți, luând în derîdere eventualele incapacități intelectuale, financiare, sociale, chiar profesionale. Dimpotrivă, el va căuta să te înarmeze cu destule principii pentru a nu deveni subiect de bârfă în gura stricaților care nu pot trăi de grija acțiunilor tale. Cel care se face prieten cu un bîrfitor, este la rândul lui un om predispus pervertirii și răutății. Un ignorant.

Un bîrfitor niciodată nu va fi el însuși dacă nu e și invidios. Aceste două spurcăciuni ale sufletului se împletesc simetric. Dacă întâlnești un individ care se plânge mereu de condiția sa, comparîndu-se cu alții a căror Providență le-a surîs mai repede, acela este tipul Invidiosului. Să ții minte că asemenea făpturi au un destin măcinat, fiindcă privesc prea mult la cei din jur, fără a se cerceta pe sine însuși de șansele pe care le-ar putea întâlni. Invidiosul vede în reușita oricui un afront la o presupusă ordine naturală a universului. Vei vedea că, în opinia invidiosului, succesul mic sau mare al celuilalt obligatoriu zgîlțîie armonia sacro-sanctă a virtuților umane. Ai reușit, devii o țintă a bîrfei, care în adevăr pricinuiește multă durere celor frustrați. Tu caută să nu te însoțești cu asemenea oameni, căci vei privi prea îndelung la invectivele lor, și prea puțin la tine. Mereu vei avea tendința de asculta vești răutăcioase, povești nesimțite și delațiuni incendiare. Depărtează-te de asemenea așa-ziși prieteni, căci ei îți vor îndrepta gândurile pe căile prostiei lor. Sunt niște proști care infectează sufletul atât ușor. Tu să nu râvnești la reușita celorlalți, ci mai înainte de toate cercetează-ți cotloanele minții ca să te stăpînești, să evoluezi, să te înțelepțești. Cel care ajunge să-și stăpînească gândurile, va stăpîni lumea. Mai bine în asceză, decît înconjurat de asemenea lichele drăcești. Trăiește în tine însuți și nu-ți deschide ușițele rațiunii pentru a întâmpina toți proștii, sicofanții și iscoditorii ce te înconjoară. Căci ei vor intra nestingherit și vor căuta în toate sertarele inimii tale, lăsându-le goale și întredeschise.

Și cum prostia nu poate hoinări de una singură pe hotarele lumii acesteia, există înc-un soi omenesc. Mă refer la cel Lăudăros. De vei întâlni un asemenea om, ce caută să-ți fie prieten, ascultă-i disertațiile despre sine. Cel care se laudă nu se vede a fi o ființă perfectibilă. El din născare crede că a atins culmile genomului uman. În narcisismul său exterior și lăuntric, crede cu tărie că stăpînește orice om, gând, știință, ierarhie, sistem. De obicei, lăudărosul îți va înșira multele sale cunoștințe și conexiuni, umane sau sistemice. Dacă îi vorbești de instituțiile cetății, are și acolo. Dacă îi vorbești de meșteșugari sau comercianți, și acolo trebuie să aibă un tartor bine poziționat care-i răspunde smerit și necontenit la orice apel. Dacă îi aduci vorba de bani, probleme de sănătate, probleme cu vrăjmașii tăi, lăudărosul îți garantează pe viața și onoarea lui că te va ajuta în orice clipă din zi sau noapte, doar să-ți cîștige credința, fidelitatea și dăruirea. Nu te lăsa lesne convins de un asemenea actor. E derutant și amar sentimentul când vezi că un asemenea om, capabil peste toți și toate, că te lasă de izbeliște atunci cînd îi rogi ajutorul. În necazul tău ajută-te singur. Blestemat să fii dacă te-ncrezi într-un asemenea șarpe orator.
Dintre toți ăștia de mai sus, lăudărosul e cel mai gustos. Fiindcă în prieteniile noastre căutăm mereu câte-un umăr pe care, poate cândva, ne vom așeza fruntea îndurerată. Acești umeri nu există. Ci ei se preschimbă în priviri la o ceafă. De vei face astfel, sentimentul nimicniciei te va cuprinde, fiindcă în asemenea mincinoși îngâmfați doar cei fără minte își afundă credința.

Ești prost atât timp cât alegi să te înconjori de proști. Iar cele trei caractere de mai sus sunt apanajul prostiei esențiale ce sălășluiește de la începuturi în om. Nu deveni ca și ei. Ferește-ți inima de asemenea spurcăciuni, pe care lumea le numește: “tipuri de prieteni”.

Adrian Sereș 

Despre “dez”- amăgirea de a crede într-un Arad cultural

62643_10151407713821633_1174196133_nMi-am propus ca în aceste rânduri să îmi expun câteva opinii sub forma unei mărturisiri despre multele neplăceri pe care furnizorii locali de cultură le creează în rândul consumatorilor și observatorilor (la rândul lor) culturali. Am să încep cu ataraxia partidelor arădene și voi concluziona cu deficiențele proiectului Arad Capitală Europeană a Culturii 2021.

Așadar, mi-ar plăcea ca în Arad, politicieni de orice coloratură, să se războiască între ei pentru buna funcționare/promovarea/finanțarea sectorului cultural la fel cum se ciondănesc pentru un viitor post de primar, președinte de consiliu județean etc. Păcat că în politica de provincie, activismul are sezoanele sale de trepidație firească. E la fel ca-n agricultură. Vara cultivi pământul, iar iarna-l lași în pace fiindcă nu-s prielnice condițiile meteo. În politică, iarna ține vreo 4-5 ani. Doar 2-3 luni de activitate estivală fac diferența în cercurile de interese. Când nu sunt alegeri, universul concurențial al partidelor cade într-un leșin organizațional. Fiecare își vede de viața lui, în Parlament sau în instituția în care a ajuns să (cică)lucreze. Iar dacă se întâmplă ca vreunul să-și scoată capul din bârlogul adormirii, o face doar pentru a ținti în celălalt competitor, cu jigniri copilărești și invective stupide, Toți sunt specialiști în a discuta probleme de impact național, recitând comunicatele de presă ale sediilor de partid din București. Însă nimeni nu vine cu o opinie personală, originală, și care să completeze eventualele lacune decizionale ale partidului. Se discută despre legi ordinare, proceduri de aviz constituțional, conexități instituționale în soluționarea problemei infrastructurii rutiere bla bla bla… De parcă n-am avea ministere și departamente specializate în a-și bate capul cu asemenea ecuații și formule bombastice. Dar despre cultură nimeni nu vorbește! Nimeni nu se implică real! Nimeni nu face lobby! Nimeni n-a înțeles cu adevărat că pentru a fi un politician tacticos, trebuie să fi un bun diplomat!

Trăim într-o societate care, în urma aderării la UE, și-a asumat responsabilitatea de a evolua chiar și cultural. Însă, nimeni nu materializează dezideratul…care poate ar putea fi considerat un interes național. Cultura în România a devenit o disciplină soră cu paleontologia, hermeneutica ori fizica nucleară. Materii pe care astăzi le studiază 0,0001% din populația globală.

Încremenirea pan-instituțională generată de anchetele organelor DNA, îi determină pe mulți lideri arădeni să tacă și să se implice mult mai puțin decât “foarte puținul” de până acum”….adică chiar deloc. Banii rulați astăzi prin proiecte cu finanțare publică sunt cei mai periculoși pentru viitorul oricărui birocrat din sistemul bugetar. Ca rezultat, victima principală este numai și numai promovarea culturii naționale și locale. Iar victima pe termen mediu, acea nișă din societate consumatoare de cultură. Mi-aș dori să văd curaj și inteligență din partea liderilor arădeni atunci când apar pe sticla TV ori în conferințe de presă. Mi-aș dori să-i aud aprofundând subiectul “cultura arădeană”. Fiindcă până acum tot ce e mai interesant în materie de improvement cultural se petrece la Timișoara. La Arad, diversificarea festivalurilor mioritice, gastronimice și pseudo-tradiționale creează un plictis și o nervozitate ieșite din comun.

Fiindcă nu există coeziune/sinergie între vocile politicii locale, fiindcă există o schismă instituțională, fiindcă adevăratele interese administrative depășesc aria culturii, fiindcă majoritatea liderilor sunt niște obscurantiști, proiectul de Capitală Culturală Europeană va fi un real fiasco, Filarmonica va rămâne în stadiul de teatru de operațiuni militare (cu orchestră înjumătățită și cu scaune ergonomice), Teatrul va suferi în continuare, fiind obligat să-și panseze singur rănile salariale și de promovare, iar instituțiile de cultură vor fierbe în suc propriu, organizând evenimente mult prea repetitive și plicticoase. Iată la Timișoara se organizează un BookFest 2015 susținut de mulți scriitori, artiști și instituții de cultură. Se preconizează un real succes, dat fiind faptul că la eveniment vor participa nume sonore din literatura românească contemporană. La noi ce se întâmplă în această privință? Suntem noi interesați să depășim odată pe totdeauna mitul antitezei Arad-Timișoara? Adică la Timișoara să fie mereu un element pozitiv, iar Aradul negativ…chiar neutru? Sunt atât de sătul să văd pe scena publică locală, personaje care habar n-au de managementul cultural, cu atât mai mult de ideea de cultură arădeană. Sunt atât de sătul să văd că nici partidele nu reușesc, măcar de dragul democrației, să se ralieze unui făgaș de acțiune win-win. E vorba de interese, rea voință, sau doar de ignoranță crasă? În Arad, adevărații oameni de cultură s-au retras din vizorul public. Probabil dintr-o îngrețoșare pricinuită de atât de mult filistinism și arivism ce au făcut din Arad un bâlci în care trocul de interese creează conflict, discriminare, marginalizare și ură.

Despre proiectul Arad Capitală Europeană a Culturii nici nu merită să mai discut. Este cea mai grandioasă dezamăgire pe care am trăit-o în acest oraș. Am fost primul dintre tinerii orașului Arad care a promovat ideea că ” Arad ar intenționa să…”. Am fost primul care, după primarul Aradului, am vorbit în emisiuni despre realele șanse pe care le-ar putea avea orașul de pe Mureș. Am încercat alături de unii colegi ong-iști începerea reformei în cultura locală, chiar prin Salvarea Teatrului Vechi “Iacob Hischl”. Dar acești colegi au avut inspirația de a se trezi mai repede ca mine. Ei au renunțat. Iar eu mi-am continuat grațios visarea.

Credeam că în Arad se dorește un boom economic printr-un boom cultural. Dar m-am înșelat. De la bun început până la sfârșit, atât cât am activat în proiectul de capitală culturală europeană, am sesizat mult amatorism, multă necunoaștere, mult mimetism, superficialitate, lăudăroșenie deșănțată, răutate, ipocrizie și rigiditate, conflict inter-instituțional etc. Dar această înșiruire de elemente dezamăgitoare nu am să le atribui cuiva anume, ci mă rezum la context, anturaj, la sistem. Atât cât am făcut parte din echipa Arad2021 am tăcut, am privit și am ascultat tot ce se întâmplă în jur. Trebuia să înțeleg ce șanse de continuitate (nu am să folosesc termenul “dezvoltare”) poate avea un proiect spre ca am venit cu maximă credință! Însă, filosoficește, e adevărată sintagma care spune așa: Să vorbești mai puțin pentru a înțelege mai mult. Am avut această experiență, fapt ce m-a determinat să părăsesc ireversibil fenomenul pseudo-cultural din Arad.

Acum, când înțeleg bine între ce parametrii subterani se mișcă cultura arădeană, afirm următorul lucru: E adevărat că încercarea moarte n-are. Dar în cultura arădeană încearcă tocmai oamenii nepotriviți și nepregătiți! Asta este marea neșansă a societății arădene! Însă, șansa lansării Aradului în rândul orașelor de top cultural la nivel național, se poate întâmpla doar sub ghidajul unor oameni cu chemare, cu pregătire academică, cu experiență pe măsură. La 26 de ani, dincolo de reușitele sau insuccesele personale, pe care bineînțeles le are orice tânăr în România, am ajuns în stadiul în care să nu mai am nici o pretenție de la Arad, nici de la politicieni, nici de la lideri de opinie înveșmântați în straiele omului de cultură, și în niciun director de instituție culturală. Iar cât ține de ansamblul culturii arădene….păcat că există, fiindcă nimeni până acum nu a știut s-o gestioneze eficient. Eu personal renunț la promovarea culturală a Aradului. Mă voi dedica unui alt domeniu. Succes celor care vor să-și continue inutila visare.

Adrian Sereș 

Geopolitica: încercări de a explica necunoscutul

62643_10151407713821633_1174196133_nStudiul geopoliticii oferă o mai bună înțelegere a lumii curente, pe fondul derulării unor evenimente de diverse facturi în principalele zone de fricțiune ale planetei (ex. Spațiul ex-sovietic, Orientul Mijlociu) în care, iată, se petrec tot mai frecvent derapaje de la rigorile democrației prin nerespectarea drepturilor omului, uzitarea mijloacelor militare pentru a instala teroare și amenințarea cu forța brută în toate direcțiile. Precum bine menționa profesorul Paul Dobrescu, în practică, geopolitica constituie un veritabil poligon de încercare a principalelor aserțiuni de politică internațională. În acest context mă refer la afirmarea globalizării, emergența regiunilor cu potențial economic, dimensionarea corectă a strategiilor și informației de tip „macro”, astfel încât aceste elemente să ofere o imagine clară asupra modului în care puterea statelor este finisată.

Înainte de a încerca elaborarea unei definiții a disciplinei “geopolitică”, cred că ar fi de bun augur pentru cei interesați de acest domeniu, să afle ce nu poate fi și deveni geopolitica, în realitate. Prin urmare, geopolitica nu are nimic în comun cu politica națiunii și afacerile domestice, precum se crede adesea în presă sau emisiuni de talk-show. Geopolitica nu împărtășește valențele desuete sau superficiale ale politicii, chiar și dacă ne raportăm la cei doi factori decizionali ai unei națiuni: executivul și legislativul. Geopolitica, dincolo de alte interpretări atribuite în timp, este un instrument/ o metodă de analiză menită să sprijine anumite direcții politice, dar mai ales direcția de politică externă a statelor raportată la un spațiu geografic corespunzător pe următoarele direcții: putere, areal, presiune și falii.

Mai departe, geopolitica nu întrunește calitățile de politică geografică, ea fiind doar o interpretare a politicii pe coordonatele geografiei unei regiuni anume, sau chiar planetare. Mulți s-au limitat la a privi mutațiile de ordin geopolitic ca disciplină a felului în care geografia și economia (combinate) influențează relațiile politice dintre state. Parțial corect. Însă, dinamica geopolitică implică un proces strategic coordonat în interesul statelor și nu al geografiei. Geografia reprezintă tabla de șah, pionii sunt statele, iar regulile jocului constituie politica externă individuală a agenților geopolitici. (state, concerne multinaționale, ONG-uri etc. – asupra acestei chestiuni voi reveni.)

În această cheie, geopoliticianul român I. Conea defineşte fenomenul drept “ştiinţa mediului politic planetar”. Prin urmare: “Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei sau a stării politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta politică. Această hartă – înţelegerea şi prezentarea ei – formează sau ar trebui să formeze obiectul ei” (I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, pag.31). Pe o asemenea hartă putem identifica repere şi arealuri de “maximum” şi de “minimum” interes geostrategic. Zonele de „maximum” sunt vizate în mod deosebit de geopolitică, întrucât acestea sunt principalele Zone Pivot “de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi disputelor”, precum: Marea Mediterană, Marea Roşie, Oceanul Pacific ș.a. Prin urmare, “geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice şi economice pe care le pun regiunile şi marile individualităţi ale planetei şi nu atât problemele politice şi economice, care să privească un singur stat; ea analizează, aşadar, regiunile naturale care la un moment dat pun probleme de politică şi economie mondială”.

În al treilea rând, geopolitica nu reprezintă un ghid/manual pentru elaborarea conceptelor de securitate. Nu are legătură cu strategiile politice, economice sau militare pe care statele și le proiectează în dimensiunea relațiilor internaționale. Nu se conjugă nici cu geostrategia, ea fiind doar o cale de cercetare a determinismului în context geografic, precum și a influențelor de ordin geografic care intervin în afacerile domestice ori internaționale ale statelor, urmate de posibile reacții caracteristice unor asemenea stimuli.

Dat fiind faptul că am așezat geopolitica între câteva frontiere de ordin conceptual și practic, consider că e necesar să indicăm și ceea ce este cu adevărat Geopolitica. Așa cum am menționat în rândurile anterioare, geopolitica reprezintă o metodă de analiză și cercetare a evenimentelor  politice – pozitive sau negative – ale istoriei internaționale, prin intermediul următoarelor elemente constitutive: frontiere, structuri teritoriale, resurse naturale sau caracteristici climaterice, din conexiunea cărora rezultă o serie de concluzii și teorii, care la rândul lor converg spre elaborarea unor perspective și direcții pentru “agenții” protagoniști la nivel regional, ori pentru axele de interes global. Pe parcursul cercetărilor desfășurate în materie, am apreciat în mod deosebit raționamentul și filtrul analitic al  dlui. prof. Oleg Serebrian, considerând că studiul geopoliticii oferă o anumită expertiză în privința datelor, informațiilor și a judecăților apreciative despre un areal geografic, în funcție de dinamica relațiilor și intereselor care se proiectează în acel areal. (asupra importanței acestui mecanism al macro-datelor în jocul geopolitic, voi reveni în cele ce urmează)

Datorită transformismului istoriei, domeniul geopoliticii a traversat câteva etape modificatoare în privința interpretărilor atribuite. Reconfigurarea echilibrului între state, consolidarea  sau flexibilizarea status-quo-ului intern al statelor, emergența noilor agenți cu influență economică, multiplicarea zonelor fierbinți și a statelor eșuate/falimentare (failed states), reforma prin adaptarea la paradigma riscului, apariția forței brute asimetrice, toate aceste elemente existențiale conferă geopoliticii de sec. XXI noi funcționalități.  Mă refer la nevoia de cooperare/colaborare energetică, de creeare a unor platforme de parteneriat multinațional prin care să se adâncească faliile strategice de rețea, virtuale și de confluență, sau de falii flexibile, datorită naturii fluctuante a informației și a cunoașterii evolutive.

Dacă am reușit să închidem paranteza explicațiilor conceptuale, poate ar trebui să privim și asupra sursei termenului: Geopolitică. Bună oară, termenul de geopolitică a apărut pentru întâia dată în 1901, într-un articol de specialitate semnat de Rudolf Kjellen. Printr-o lucrare publicată în 1916, intitulată “Statul ca formă de viață”, gândirea lui Kjellen va influența decisiv munca intelectuală a lui Karl Haushofer (1869-1946), unul dintre cei mai prolifici și respectați geopoliticieni ai poporului german. Fiindcă nu vreau să aprofundez etimologia termenului și istoria școlilor de gândire geopolitică din sec. XIX-XX (lăsându-vă să căutați singuri răspunsul la eventualele curiozități), am să continui cu explicarea fenomenului geopolitic prin diversele ei manifestări în afacerile inter-statale. Totodată, voi încerca să explic cine anume sunt așa-numiții “agenți de influență geopolitică” și de ce sunt atât de importante instrumentele informaționale (de intelligence), economice și militare în optica statelor emergente.

Din perspectiva multor analiști în domeniu, fenomenul geopolitic, chiar și în prezent, îmbracă o aură mistică cu multe ambiguități de fond. În mod cert, precum am indicat în rândurile anterioare, termenul poate avea o sumedenie de conotații și definiții. Așa cum am procedat până în acest punct, am să mă feresc de fixarea geopoliticii în granițele unei definiții. Prin urmare, o analiză descriptivă a celor mai importante trăsături, prin exemple din realitatea politicii internaționale, este necesară. Înainte de a aprofunda chestiunea agenților de influență geopolitică, subliniez un aspect des întâlnit în articolele din presă. Se spune adesea că geopolitica constituie însăși competiția unor state interesate de expansiunea controlului teritorial pentru a avea acces la extracția de resurse naturale (strategice). Iată unde putem plasa elementul geografiei politice în dimensiunea economică a globalizării. Dacă privim în ansamblu, parcă am avea înaintea ochilor același peisaj clasic cu hegemoni care-și gestionează prin pârghiile caracteristice sferele de influență. La rândul lor, în termeni clasici, sferele de influență pot fi teritorii tutelate, care în baza unor acorduri.presiuni diplomatice pun la dispoziția exploatatorului resursa umană, intelectuală, industrială și naturală, facilitarea unor piețe de desfacere optime și capacitatea de producție cu o “mână de lucru” ieftină ș.a.m.d. Titulaturile s-au schimbat, la fel și pârghiile strategice de acaparare și exploatare a teritoriilor, însă a rămas neschimbat fluxul de interese, de pericole, precum și logica diplomației de tampon în contextul apropierii zonelor de influență una de alta.

Revenind la chestiunea pionilor geopolitici, pe care eu îi numesc “agenți de influență”, trebuie spus că aceștia reprezintă o entitate care se manifestă într-un areal geografic în vederea atingerii unor obiective strategice. Însăși existența și dinamica unei asemenea activități în planul relațiilor dintre state, constituie strategia emergenței politice și economice. Acești agenți de influență, nu trebuie în mod obligatorie să fie statele, ci pot și anumite organizații neguvernamentale, indivizi cu influență financiară, companii multinaționale, sau chiar (ex. Ucraina) mișcări de protest ce pot recontura și determina forma opiniei publice la nivel regional despre un tronson al politicii și economiei. De obicei, acest din urmă exemplu este considerat un intermediar în manevrele geopolitice ale statelor implicate.

Deseori agenții implicați în reconfigurarea echilibrului geopolitic se justifică prin diverse argumente de ordin economic, moral, chiar cultural. Interesant este felul în care acești competitori proclamă primordialismul cultural  și moral al națiunii pe care o introduce în scena politicii regionale/globale. De pildă,  Occidentul are o  abordare justificativă distinctă în direcția expansiunii geopolitice, și care vizează livrarea know-how-ului democratic și liberal statelor “barbare”/sub-dezvoltate. De cealaltă parte a propagandei geopolitice și a geografiei culturale, entitățile islamului își justifică tendințele prin misiunea de supunere a necredincioșilor la penitență. (amenințarea constituie tema Jihadistă) Istoria politicii internaționale post-1945 ne indică o altă justificare, de altfel principalul element ce a stat la baza conflictelor diplomatice (și mai puțin militare) din perioada Războiului Rece. Mă refer la suspectarea unui stat sau a unei rețele organizaționale de influență ca potențial pericol la adresa intereselor și securității naționale/regionale. De pildă, lait-motivul izbucnirii Războiului Rece (1947-1989) consta în faptul că URSS-ul intenționa să disemineze ideologia comunistă pe mapamond. În acel climat de bipolaritate, SUA a reconfigurat geopolitica vestului, creînd prin Pactul euro-atlantic cea mai longevivă alianță militară multinațională (NATO) și deopotrivă, a așezat alături de câteva state europene fundația Uniunii Europene. Asemenea evoluții nu au putut fi înregistrate în interiorul blocului sovietic, chiar dacă am lua în considerare cele două mari proiecte ale sovieticilor: CAER-ul și Tratatul de la Varșovia. Din nefericire pentru comuniști, acele construcții autarhice n-au fost de mare ajutor statelor socialiste tutelate, ci mai degrabă constrângătoare.

Un alt exemplu util este statul Irak, un inamic ce a reprezentat într-o vreme un pericol semnificativ pe motiv că se presupunea că ar deține arme de distrugere în masă și conexiuni tradiționale cu rețeaua teroristă Al-Qaeda (inamic nr.1 al SUA). Știm bine cum s-a închis dosarul irakian. Dezamăgitor pentru americani este faptul că pe teritoriul statului invadat nu s-au găsit tehnică și armament de distrugere în masă (WMD), devenind astfel principalul eșec al serviciilor de informații americane din perioada administrației Bush jr. Pe de altă parte, astăzi Iranul continuă să rămână în vizorul organizațiilor mondiale și al SUA, datorită pericolului pe care îl reprezintă în regiune. Acest pericol se datorează progreselor secretizate în materie îmbogățire a uraniului, fapt ce ridică mari semne de întrebare în privința producției de armament nuclear. Aceste justificări consacrate între actorii geopolitici nu au doar o direcție singulară V-E, ci și inversă.

În prezent statele care s-au declarat refractare Occidentului, acuză comportamentul imperialist al vestului datorită intențiilor de a penetra suveranitatea națională pe fondul unor interese pur mecantile, concentrate pe sectorul resurselor energetice. De pildă, un argument geopolitic (justificativ) de control teritorial ne trimite cu gândul la contradicțiile dintre Japonia, Taiwan și China asupra unor insule din Pacific, Senkaku/Diaoyu. La suprafață, competiția se duce pe seama dreptului de exploatare a faunei piscicole, dar în substratul problemei, controlul teritorial al insulelor vizează potențialul gigantic în resurse gazeifere și petroliere. Soluționarea pe cale pașnică a acestui diferend geostrategic este departe de a se înfăptui. Într-o asemenea competiție “tip”, agenții geopolitici invocă diverse argumente care să justifice dreptul istoric asupra unui teritoriu, pornind de la argumente istorice prin documente/tratate antice și predesori culturali, până la argumente de ordin geografic și geologic privind plăcile tectonice. Din câte îmi amintesc, diferendul româno-ucrainean disputat la CIJ (2009) viza aceleași linii directoare – justificative.

Încă de la începutul frecventării geopoliticii ca știință, aceasta a demonstrat că dezvoltarea internă a unei națiuni, precum și relațiile sale internaționale sunt condurate de așezarea geografică, iar cu atât mai mult de accesul la resurse naturale. Până în 1989, geopolitica genera presiune la nivelul de conducere al fiecărui stat vestic, sisteme politice care până de curând se apropiau de crizele socio-economice. Însă în prezent, manifestările geopolitice atârnă de logica fiecărui continent, o logică internațională ce a stat în spatele atitudinii dezorganizate a statelor. Acest nou sistem continental este mai important ca oricând, fiindcă a oferit analizei geopolitce o nouă funcționalitate, cea de a gândi nu doar în termeni de state, ci și în termeni de continente. Acest raționament mă trimite cu gândul la contradicția ontologică dintre Pământ și Mare, adică SUA împotriva tuturor, dar în primul rând împotriva celor două blocuri UE și Eur-Asia. În ciuda climatului multipolar instalat odată cu emergența Chinei pe scena globală, căderea blocului sovietic și mai apoi prevalarea noii Rusii a clarificat anumite aspecte pe care în 1989 aproape nimeni nu le putea percepe ca fiind posibile. În final, nu s-a schimbat aproape nimic. Regulile sunt aceleași, doar strategiile au fost îmbunătățite. Astăzi, europenii pot adera la una dintre cele două direcții geopolitice ale sec. XXI. La o putere maritimă (SUA), fie la o forța continentală emergentă (proiectul Eurasiatic). De care parte a baricadei geopolitice ne va arunca istoria ca și continent? Rămâne de văzut.

Adrian Sereș

despre libera exprimare și liberul derapaj în Europa

62643_10151407713821633_1174196133_nÎncă de la început doresc să clarific câteva aspecte ce țin de poziția mea în legătură cu atentatul de la sediul redacției Charlie Hebdo. Asemeni vouă, condamn cu vehemență această operațiune teroristă, fiindcă nimic în lumea asta, trecută sau viitoare, nu poate justifica uciderea de vieți omenești pe considerentul religiei. Este un fapt regretabil ceea ce s-a petrecut acum câteva zile la Paris, iar prin aceste cuvinte doresc să-mi manifest public întreaga compasiune față de familiile victimelor.

Cu toate astea trebuie să mărturisesc că de la bun început m-am delimitat de modul în care Charlie Hebdo înțelegea exercițiul liberei exprimări prin intermediul presei. Precum punea un prieten, iar cu acest cuvinte închei preambulul: “Deși libertatea presei este un drept fundamental în orice societate liberă, consider că uneori acest drept este abuzat și pervertit.”

Pornind de la premiza că am parcurs toate etapele imperative ale istoriei pentru a ne considera o societate modernă, la propriu și la figurat, cred că putem discuta fără menajamente despre libertatea de exprimare. Însă, cu toate astea, o facem fără să ne gândim măcar la libertatea cuvântului? Omul, în calitatea sa de fiinţă raţională, mereu a conştientizat nevoia de a-şi exprima într-o manieră deliberativă: gândurile, credinţa și opiniile de orice natură a fi ele, fie de protest, muzică, artă sau chiar prin presă. Astăzi, libertatea de exprimare, este unul dintre subiectele aprig disputate în ultimii ani, în majoritatea forurilor internaționale și naționale.

Acest principiu cu valoare universală constituie dreptul individului de a spune ceea ce i se pare de cuviință, dar individul trebuie să îşi rezerve condiţia de a nu afirma chiar orice, atâta timp cât ajunge să încalce demnitatea şi integritatea morală a celuilalt.

Cred că dincolo de impulsurile lăuntrice, emoții destructive și opinii furibunde, solidaritatea față de valori ca libertate, drepturi de orice fel, solidaritatea față de victime și ostatici (credințe pe care le împărtășesc întru-totul) trebuie pusă într-o parte a minții noastre pentru a putea gândi lucrurile coerent și util. Fiindcă mulți nervoși militează pentru absolutizarea liberei exprimări sub stindardul Je suis Charlie, mai ales aici în România, îmi propun o incursiune prin constituția românească, legi internaționale, ca să ajung la legile franceze în contextual în cauză. Și eu am fost suprins de tot ce-am aflat!

În Constituția României în vigoare, la Capitolul II, art. 30, este prevăzută libertatea de exprimare cu toate valențele corespunzătoare. Prin urmare, la alineatele (1), (2) și (3) se vorbește despre inviolabilitatea dreptului la libera exprimare și interzicerea suprimării de orice fel a acestui drept pentru orice individ și orice entitate a presei. Însă, așa cum mi se pare normal, la alineatele (6) și (7) se prevăd clar condițiile și granițele exersării acestei libertăți universale.

Iată textul legii: [(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.]

Izvorul acestei legi rezidă din Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului în care se prevăd următoarele (Art 11., Titlul II, alin.1) – “Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”

Bineînțeles că în Constituția României există anumite modificări aduse textului legii internaționale, prin care se prevăd și anumite condiții de exersare a acestei libertăți. Este dreptul fiecărei națiuni (semnatari ai Cartei ONU) de a adăugi condiții conexe în așa fel încât statul de drept, ordinea și siguranța societale să fie garantate. Mai este de menționat un aspect, prevederile dreptului internațional nu au nici un scop și drept de ingerință în sistemul constituțional și organic al statelor semnatare, singurul lor rol este de a coordona, de a ghida și păstra statele în dimensiunea valorilor pe care le susține. Una este coerciția (ce ține de legea internă), alta este coordonarea (caracteristică primară a dreptului internațional).

Privind la epicentrul problemelor curente din sânul UE, Franța, doresc să vă fac cunoscute două alineate, articolul 1, din Declarația drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului (1789) (act ce încă figurează atașat la textul Constituției Franceze în vigoare):

“IV Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia: astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii beneficierea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege. V Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea ce nu este interzis de lege nu poate fi împiedicat şi nimeni nu poate fi constrâns a face ceea ce nu dictează legea.”

Adaug faptul că Franța este semnatară a Convenției Europene a Drepturilor Omului, acceptând de asemenea jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului. (CEDO). Bineînțeles că putem deschide o vastă paranteză în care să dezbatem limitele și condițiile libertății de exprimare, atât de către un individ, precum și de către presă.

Însă aleg să vă prezint câteva aspecte pe care nu toți militanții “Je suis Charlie” le  stăpânesc. Prin urmare,  Legea Presei din 1881, cu modificările ulterioare, garantează libertatea presei sub magisteriul unui set de excepții și reguli prohibitive și sancționatorii. Mai departe, Actul de la Pleven din 1972, interzice incitarea la ură, discriminare, batjocorire și insultă pe fond rasial. Noile reglementari ale legii franceze din data de 30 decembrie, 2004, interzic cu concretețe proliferarea urii împotriva indivizilor pe criterii de sex, orientare sexuală, dizabilități sau religie.

În alte legi se reglementează clar interzicerea anumitor campanii de promovare. De pildă, în modificările aduse Codului de Sănătate Publică din Franța, se interzice promovarea drogurilor prin intermediul presei. Charlie Hebdo și Liberation au fost singurele publicații franceze care au fost sancționate dur prin această lege. Amenzile suferite s-au ridicat la câteva milioane de euro. Iată, doar un exemplu prin care derapajele de la libera și corecta exprimare sunt preferate de către această publicație. Mai departe.

În Franța există o serie de legi ce interzic discursul urii. Asemenea prevederi juridice, ca și la noi, intră sub incidența legii penale și civile. Aceste legi au rolul de a proteja indivizii și comunitățile împotriva defăimării ori insultelor apărute pe considerentul apartenenței la o categorie etnică, naționaă, rasială, religioaă, sexuală ori pentru că suferă de o dizabilitate fizică. (Articolul R. 624-3, CP francez).

Dacă vă întrebați cum de se poate ca Charlie Hebdo să difuzeze asemenea caricaturi defăimătoare la adresa comunității creștine și musulmane, răspunsul e simplu și concis: Nu există nici o măsură juridică prohibitivă la secțiunea Blasfemie! Franța a abrogat legea ce prevedea ofensa prin blasfemie în anul 1791. Deși o asemenea măsură încă figurează în textul legii penale în regiuni ca Alsacia sau Moselle, la articolele 166 si 167. Aceste două prevederi au fost validate prin „La loi du 17 Octobre 1919”, respectiv “le Décret du 25 Novembre 1919”. Din câte știu, până acum nu au fost înregistrate încălcări ale legii la acest capitol. Ce bine, nu-i așa?

În această cheie trebuie să menționez că Legea Gayssot are un cuvânt destul de important de spus în chestiuni de discriminare rasială și religioasă, însă anumite publicații precum Charlie Hebdo niciodată nu i s-au supus. Această lege a fost promulgată pe data de 13 iulie, 1990, la propunerea unui deputat francez Jean Claude Gayssot. La nivel internațional, aceasta reprezintă principala lege europeană ce interzice negarea holocaustului și a crimelor împotriva umanității (ca fapte abominabile desfășurate în timpul celui de-al doilea război mondial). Printre primele sale prevederi stau scrise următoarele: “orice discriminare fondată pe criteriul apartenenței sau ne-apartenenței la un grup etnic, o națiune, o rasă sau religie este interzisă.” Referitor la sistemul actual din Franța, încă din 1947 a fost înființată o Comisie Națională Consultativă a Drepturilor Omului cu rolul de a publica anual un raport asupra relațiilor inter-etnice din Franța.

Nu înțeleg nici acum de ce unii l-au criticat atât de vehement pe Andrei Pleșu când afirma următoarele: “Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie şi de cultură şi de bună cuviinţă şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacţionezi cu gloanţe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiţii, dar nici nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.”  Are foarte mare dreptate!

Fiindcă o societate sănătoasă în privința respectării legii și a integrității morale a tuturor indivizilor, este o societate care își cunoaște limitele în materie de drepturi și libertăți, dar cu atât mai mult raportul dintre drepturi, libertăți și obligații. Și mai există un aspect neluat în seamă de mulți dintre noi. O lege proto-socială apărută odată cu înființarea polisurilor spune în felul următor: Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. O ciocnire de orice natură între libertatea ta și a semenilor tăi constituie un conflict direct cu legile de bună conviețuire ce guvernează sistemul în care te miști. Bunăoară, acest concept a fost dezvoltat pe urmă și de Kant, Rousseau, Hobbes ori Montesquieu.

Libertatea, de orice natură, atrage cu sine o doză considerabilă de responsabilitate, întâi politică iar mai apoi civică. Însă ceea ce s-a petrecut în cazul Charlie Hebdo poate fi interpretat și ca un rezultat negativ, acumulat în timp, cu privire la atitudinea vindicativă și provocatoare la adresa anumitor simboluri și credințe pe care anumite comunități le consideră valori spirituale și identitare. Nu cred că un asemenea comportament public se urmărește prin libertatea de exprimare. Nu cred că difuzarea pornografiei satirice (pe considerentul liberei exprimări) poate descalifica  opiniile celorlalți/unora ca fiind un grandios sacrilegiu adus creștinătății și islamului.

Nu cred că asta e misiunea progresului și a modernismului în UE, de a terfeli sacramentele vizuale/emoționale creștine sau musulmane  doar pentru a implementa libertatea maximală. Eu, datorită acestui context nefericit, am dovada că libertatea maximală a ajuns să îmbrățișeze conotații destul de negative, contrare valorilor de pace și bună-conviețuire ale umanității. Political Correctness-ul nu este cel pe care îl scrie o publicație satirică sau alta, nu este ceea ce consideră un politician ultra-libertarian sau un jurnalist părtinitor, ci principiile supreme care guvernează lumea contemporană. Tratatele internaționale, Acordurile de protejare a drepturilor omului, cetățeanului, femeii și a copiilor. Acestea sunt instrumentele reale de coeziune a civilizațiilor, continentelor și a culturilor.

Nu-mi doresc ca Je suis Charlie să devină o maximă pentru toți cei care și-au propus să urască civilizația islamică. Fiindcă acest comportament ar retrograda pașii pe care Europa i-a făcut din 1945 până în prezent. Nu ne putem permite materializarea paradigmei huntingtoniene prin care iminenta Ciocnire a Civilizațiilor să se petreacă pe criteriul religios. Acest fapt ar demonstra primitivismul pe care noi cu mândrie îl denumim progres al rațiunii. O societate liberă, fie ea europeană, onusiană, euro-atlantică, românească ori franceză, este o societate în care nu mai există coerciție sau supraveghere din partea autorităților statului pentru a îndrepta mecanic poporul pe un anumit făgaș. O societate cu adevărat liberă este un tot unitar în care relația dintre minoritate și majoritate se așează pe respect reciproc, coeziune socială, șanse egale, acces și incluziune indiferent de orice categorisire.

În încheiere subliniez următorul aspect: Mă dezic de orice trend militantist. Fiindcă nu mă regăsesc nici în curentul ateu, nici în cel islamic, nici în cel budist, nici în cel nihilist (după cum afirmă unii despre ei înșiși) ș.a.m.d. Deopotrivă cu cei pe care i-am agreat citindu-i, consider că dreptul unui om de a-și alege propria cale în viață și propriul set de valori sunt drepturi indubitabile și inalienabile ale fiecăruia dintre noi. Iar pentru că trăim într-o societate liberă, democratică, sub umbrela unei promițătoare Uniuni Europene, nici o formă de gândire sau credință, fie islamism, gnosticism sau creștinism, nu au nici cea mai mică legitimitate în a-și impune propriile concepte, prin forță brută sau insulte.

Liberté, égalité, fraternité!

Adrian Sereș

Charlie Hebdo: Ce înțeleg eu? Alte cauze, alte efecte.

62643_10151407713821633_1174196133_nNu am mai scris de o bună perioadă de timp pe acest site de socializare pe motiv că atmosfera pe care mi-o inspiră reacțiile celor activi este una conflictuală, plină de nervozitate și indignare. Poate pe bună dreptate, dar se și exagerează. Dar după îndelungi lecturi, am decis să mă alătur cu o opinie poate mai diferită de a celorlalți.
Tot ceea ce văd pe facebook se leagă de problema ne/respectării liberei exprimări, întinderea acestui drept, avantajele și dezavantajele pe care această libertate le generează în prezent. Dintr-odată lumea a devenit specialistă în drept internațional public. Toți stăpânim drepturile fundamentale ale omului, toți le comentăm, le supunem analitic tehnicii scalpelului, însă puțini sunt cei care cunoaștem izvoarele, felul în care ele pot fi interpretate, care sunt granițele și în ce măsură pot fi exersate. Înainte de toate, trebuie să subliniez un aspect important. Fiecare atentat terorist conține un set de teorii ale conspirației, iar atacul asupra sediului redacției Charlie Hebdo, calificat drept un “11 Septembrie francez”, nu scapă acestei reguli. Eu nu am să mă leg de o conspirație născocită, doar pentru a face diferența prin propria-mi opinie, nu vânez senzaționalul, însă aleg să identific un posibil rezultat al acestui act terorist adânc îmbibat în mesajul odios al extremiștilor islamici.

Cum bine observa o anumită persoană, toate acțiunile noastre se grupează sub magisteriul unei legi universale, cel al cauzei și efectului. Din punctul meu de vedere, Cauza și chiar Efectul pot avea impulsuri și inerții ascunse de înțelegerea profanului care privește întrebător. Însă doar cei inițiați în analiza lor pot desluși adevărul-adevărat al motivelor pentru care putem identifica o cauză și previziona un efect.
– La fel cum nu cred că Oswald a acționat de unul singur pentru a-l lichida pe J.F.K. (fără a fi ghidat de vreo agentură secretă).
– La fel cum nu cred că Miloșevici “a murit de deces” în arest.
– La fel cum nu cred că președintele polonez, Lech Kaczynski, a murit din cauze pur electro-mecanice ce au condus la prăbușirea avionului în 2010.
– La fel cum nu cred că 9/11 a fost o tragedie colosală orchestrată numai și numai de facțiunile teroriste Al-Qaeda.
– La fel cum nu cred că criza financiară de la nivel mondial constituie doar o disfuncționalitate matematică a pieței și bursei capitaliste.
– La fel cum nu cred că interesul coaliției multinaționale în Criza din Golf a fost doar pentru a elimina un Stalin irakian iar statu-quo-ul democratic să nu sufere modificări.
– La fel cum nu cred că majoritatea evenimentelor negative de factură politico-socială nu pot fi controlate, încetinite ori grăbite, îmbunătățite ori neutralizate, de către serviciile de informații înainte ca ele să aibă loc; Ajung la concluzia simplă că ceea ce s-a petrecut la Paris acum câteva zile, prin acel atentat terorist soldat cu moartea ostaticilor, pare a fi un scenariu bine cusut cu ață albă, mult prea bine cusut, izbitor de bine cusut!
Nu am să cred niciodată că serviciile de informații nu au știut de planurile atacatorilor. Nu am să cred niciodată că în urma amenințărilor venite la adresa respectivei redacții, nu ar fi existat o sesizare a autorităților locale pentru ca clădirea să fie filată de structuri de informații ori polițienești.

Trăim într-o lume ambalată în numeroase învelișuri, iar textura și numărul învelișurilor le putem știi doar analizând la rece motivul pentru care ele ne înfășoară. Există un motiv de fond pentru care acest atac terorist a fost posibil, într-o asemenea metropolă, la o asemenea oră de trafic intens și cu o asemenea precizie elvețiană.
Dincolo de paradigma Huntington-iană a “ciocnirii civilizațiilor” pe criterii economice, dar mai ales religioase, anumiți actori geopolitici forțează istoria pentru a grăbi materializarea unor deziderate care exced cadrul dreptului internațional sau a acordurilor politice și comerciale între continente. (Avem atât de multe exemple, chiar recente ex: Rusia/Crimeea/Ucraina.)

Nu am să cred că acest eveniment nefericit se limitează doar la o răzbunare la comandă a unor militanți islamici la adresa unor ziariști care au înțeles prin libera exprimare practicarea neobosită a blasfemiei, atât față de creștini, precum și față de islam. Cred că evenimentele ar trebui privite spectral și poate altfel.

Al-Qaeda a existat și s-a remarcat nestingherit în politica Orientului Mijlociu din 1988 până în 2001. În urma evenimentului 9/11 organizația a intrat în defensivă, fiind demantelată structural odată cu intervenția forțelor multinaționale în Afganistan. Ben Laden a fost ucis, alături de alți vice-lideri, iar astăzi abia dacă mai auzim despre această facțiune islamistă care făcut atât de mult rău reconstrucției păcii în lume. În Yemen se pare că ar mai exista militanți al-qaeda însă analiștii relativizează verosimilatea unor asemenea informații. Iată că a fost nevoie de un motiv infailibil care să schimbe atitudinea lumii, mai ales a SUA, față de flagelul terorismului internațional.Totodată, 9/11 consemnează apariția unui nou adversar al păcii, Non-Statul, împotriva căruia, statele NATO luptă neîncetat. Tocmai acest motiv ne-a schimbat orientarea în politica și securitatea internațională a sec. XXI. Nimeni nu poate nega că WTC a consemnat începutul sfârșitului Al-Qaeda și a lui Ben-Laden.

Iată că ISIS, deși a suferit numeroase mofidicări din 1999 până în prezent, a reușit să se afirme în lume prin crime de război și încălcarea repetată a numeroase drepturi ale omului. Au proliferat extremele morbide ale fundamentalismului islamic, declarându-se în repetate rânduri acei Jihadiști Suniți care vor construi un stat islamic în Irak. Recent au lichidat doi reporteri străini, trimițând un mesaj de amenințare directă lumii occidentale.
Cu toate acestea, forurile politice internaționale s-au gândit la soluții de neutralizare rapidă a acestui trend fundamentalist ce a început să genereze îngrijorări în sânul statelor europene. Înregimentarea masivă a multor tineri arabi școliți în Europa în rândurile ISIS-ului, a ajuns să reînvie parcursul terorist al Al-Qaeda prin care s-a reușit desăvârșirea atâtor grozăvii fatale, în frunte cu atentatul asupra WTC.

În acest scenariu, liderii lumii nu pot accepta repetarea istoriei, fiindcă efectele sunt ușor de intuit. Iată că a trebuit să se ajungă și aici, ca extremismul religios să disemineze frică și teroare în Europa. Așadar, grozăvia de la Charlie Hebdo se prea poate să indice un sfârșit al ISIS-ului, în oglindă cu cel al Al-Qaeda.
Consider că de astăzi încolo putem analiza motivele cauzelor și a efectelor acestor atrocități. Previzionez că anul acesta va începe prigoana și neutralizarea facțiunilor paramilitare ale ISIS. Așa cum ne-a obișnuit istoria și protocolul diplomației, înainte de a acționa împreună, trebuie să existe negocieri și acorduri încheiate. În lumina acestui obiectiv va urma un summit al Consiliului European, apoi o decizie a comandamentului NATO și o rezoluție a Consiliului de Securitate, deși actorii politici sunt aceeași. Dacă va exista un consens în privința intervenției militare, ISIS va deveni o tristă amintire pentru istorie. Totul se va petrece în oglindă cu nimicirea Al-Qaeda. Nu uitați aceste rânduri…..

Iată o cauză și unul dintre efecte.

Adrian Sereș

Lăuntricul anului 2014: socoteli “extime”

1524721_1505733219646069_4173679439943726632_nLa sfârșitul fiecărui an obișnuim cu toții să cântărim toate câte am trăit, rostit, simțit, realizat ori stricat. Privind retrospectiv decantăm cele bune de cele rele, încercând o serie de socoteli intime despre starea noastră de fapt. Dacă suntem mai buni ori mai răi, mai înțelepți ori mai proști. Toate această matematică retrospectivă o elaborăm în intimitatea noastră. De această dată mi-am propus să evit orice inhibiție, așa că mi-am permis să modific începutul termenului Intim în Extim. Fiindcă în exercițiul meu de intro(retro)specție caut să-i antrenez pe cititorii mei, cu gândul că spre capătul literelor mele vor fi tras câteva învățături pentru viața și comportamentul lor.  Acest an ce stă să treacă peste câteva zile și-a spus de multe ori cuvântul capital în viața mea prin deciziile pe care, mânat fiind, mi le-am asumat. În miezul anului am absolvit Facultatea de Drept, studii pe care mereu am să le privesc ca fiind coronamentul unui prag academic în care m-am înțelepțit suficient pentru a căuta și alte piscuri ale îmbunătățirii propriei condiții. Facultatea de Drept înseamnă capătul studiilor mele de licență. Încheierea unei etape din tinerețea mea pe care n-am celebrat-o singur, ci în mijlocul multor colegi, mai tineri ca mine, însă cu același avânt de a răzbi calitativ în viață.

Anul acesta am învățat ce înseamnă să pui capăt unor etape, fie ele evenimente, circumstanțe ori oameni. Am descoperit, în adevăr, că există și oameni-etapă, persoane care se ivesc inopinat, iar peste puțin timp își iau tălpășița, subit, la fel cum au intrat. Am înțeles că nu primează atât de mult faptul că ei au existat, pe cât contează felul în care privești urmele pe care aceștia le-au lăsat înapoia lor, fie ele de bocanc, cizmă ori pantofi simpli. La fel cum o talpă rigidă, grea și cu multe striații poate lăsat urme adânci într-o potecă, la fel faptele unor oameni pot pătrunde adânc, modelând irecuperabil și cu brutalitate cratere în memoria ta. Și ce este memoria dacă nu o extensie a sentimentalului? Și ce este sentimentalul dacă nu sistemul nervos al sufletului nostru? Elimină din viața ta pe oricine te irosește. Fă reforme drastice. Schimbă-i. Făcând așa îți vei păstra sănătatea, iar în inimă pacea. Puțini oameni de-a lungul vieții îți vor demonstra dedicare, seriozitate și solidaritate necontenite. Doar acei puțini merită continuitate alături de tine. Dezbărarea de tovarăși superficiali, invidioși, ascunși și clevetitori, iată felul în care îți poți lungi viața pe pământ.

Acest an m-a trecut prin câteva focuri inițiatice. Prima dintre ele este răbdarea. Am învățat ce înseamnă așteptarea. Ce înseamnă împăcarea cu sinele prin răbdare necontenită. A fost o cură spirituală pe care mi-am impus-o, parțial conștient de mutațiile lăuntrice pe care aceasta le va guverna în scurt timp. Având răbdare înțelegi lungul și istovitorul parcurs al omului spre desăvârșirea sa. Suntem obișnuiți să ardem etape, timp în care nesocotim importanța crucială a fiecărui detaliu, a fiecărei ipostaze din care suntem sortiți să culegem învățăminte. Orice eschivă de la ordinea naturală a parcursului nostru, constituie o eșuare premeditată a condiției proprii. Astăzi pot spune că am reușit multe prin răbdare. Mult mai multe decât aș fi realizat prin neastâmpărul și agitația vârstei mele. Combustibilul unei vieți echilibrate este răbdarea prin tăcere.

Iată că, ajungând la tăcere, trebuie să recunosc că prin absența cuvântului și-a intervențiilor vocale impulsive, am învățat să ascult. Există anumite frecvențe ale societății pe care nu ai cum să le auzi dacă nu asculți tăcând. Una este să taci, iar alta este să asculți. Dar poți asculta tăcând. Înțelegerea spectrală a vieții și a mediului socio-formator în care ne mișcăm cu toții, necesită de cele mai multe ori vremi de sihăstrie vocală. Nu poți acumula dacă emani vacarm. Nu-ți poți găsi echilibrul interior dacă ai ales să devii expresia flecarului.

Anul acesta am învățat adevărata valență a Taciturniei. A liniștii și însingurării. Nu vorbi decât atunci când cuvintele tale sunt obligatorii, cerute ori chestionate. Prin tăcere am evitat conflicte, am reușit să privesc dincolo de ignoranți, am trecut cu vederea multe imbecilități cotidiene, înțelegând că pot depăși anumite momente de cumpănă nevrotică fără a-mi obosi gura cu explicații, sudalme și obiecții usturătoare. Tăcerea-i ca mierea, iar mierea e mereu dulce.

Anul acesta am făcut un pas important în viața de cuplu. În data de 18 octombrie, în jurul orelor 14 și câteva minute, am îngenuncheat înaintea femeii pe care o iubesc, pentru a-i cere mâna, credincioșia și dragostea pănă când moartea ne va răpi pe unul de lângă celălalt. Răspunsul ei m-a schimbat. Mi-a clătinat inima din temelii. Abia aștept s-o văd îmbrăcată în rochie de mireasă, în straiele sărbătorii noastre. Pot spune că la această frumoasă vârstă de 26 de ani, sunt un om binecuvântat. Dragostea lui Dumnezeu față de mine nu a încetat nicio clipă, chiar dacă datorită răutăților mele aș fi meritat mai multe palme de la viață. Dar, la fel ca ceilalți, sunt o bucată de lemn diformă ce stă umil în mâinile Marelui Cioplitor.

Astăzi, la capătul unui alt an din viața mea, mă văd altfel. Mă văd mult mai schimbat decât mă vedeam la capătul defunctului 2013. Absolvind studiile masterale și de licență, spre sfărsitul acestui an Dumnezeu m-a îndreptat spre un loc de muncă pe care l-am căutat de multă vreme, chiar din perioada studenției. Activând în mediul cultural, alături de colegi tineri și titrați, cu un șef care ne este mai mult prieten decât superior, pot spune că sunt împlinit și în acest domeniu. Datoria mea pe mai departe este să cresc, să învăț, să mă dezvolt și să culeg roadele de fiecare dată când pășesc spre un alt nivel în activitatea profesională.

Anul acesta am plâns, am răs în hohote, am meditat, am fost trist, am zâmbit deși nu simțeam s-o fac, am fost ignorat, am fost luat în seamă, am fost jignit ori lăudat, arătat cu degetul ori aplaudat, m-am rugat și-am înjurat, am iubit și-am detestat, m-am împrietenit și m-am îndepărtat, am certat dar am iertat, am ascultat și am vorbit, am scris și am tăcut, dar niciodată nu am stat cu mâinile în sân. Privindu-mă în oglinda lui 2014 văd materializarea unei sintagme pe care am zămislit-o cu câțiva ani în urmă: “Fii tu însuți, nimic mai puțin ci mereu mai mult.”
În noul an, 2015, îmi doresc să fac nu obligatoriu mai multe decât am făcut anul acesta, chiar de-s mai puține și rare, să fie toate de bun augur mie cât și celor din jurul meu. Să atrag oameni prin bunătatea mea, prin încrederea pe care le-o pot inspira. Să vadă în mine ceilalți că sunt o lumină și nu o umbră ambulantă.

În anul care vine caut să rămân tot eu, dar pe deasupra știu că trebuie să mă mai golesc de preaplinul EU, ca să mai intre în mine un pic de Dumnezeu! 

An nou minunat, tuturor!
Adrian Sereș

Tinerii să nu-și uite Trecutul. Reper pentru libertate: Decembrie 1989

sotii-Ceausescu-impuscati-1024x623Am cunoscut recent tineri care habar n-aveau că în zile calendaristice ca acestea, acum 25 de ani (în 1989), în stradă s-a murit pentru democrație, libertate, pentru ieșirea de sub robia sinistrului cuplu Ceaușescu. În acele zile, indiferent de vârstă sau sex, românii au manifestat cu riscul de a-și pierde viața în ploaia de gloanțe. În acele zile fatidice, atât în municipiul Arad cât și în alte orașe ale țării, au decedat 25 de arădeni, mulți dintre ei fiind tineri. În fierbințeala mișcărilor de stradă, pe teritoriul României au fost împușcați, înjunghiați, bătuți până la moarte 1004 români-eroi.
Astăzi, libertatea de care beneficiem, pluralismul drepturilor de care ne bucurăm alături de celelalte popoare ale uniunii europene, sunt darul făr’ de preț pe care Martirii Revoluției l-au întins poporului și posterității. românești.
Cum să nu ai habar de ultima mare încleștare istorică, de cea mai recentă vale a umbrei morții prin care părinții noștri au înaintat târâș-grăpiș, pe burtă, în genunchi, cu pieptul în față și cu fruntea ridicată, împotriva unui sistem brutal, dictatorial…criminal? Cum să nu-ți cunoști trecutul de alaltăieri, când pentru prezentul tău, atunci, o sumedenie de tineri au fost măcelăriți în cel mai odios mod posibil? Aici nu e vorba de lacunele învățământului românesc, ci de o sub (in)-cultură care pornește din însăși familiile acestor tineri neștiutori de trecut, prezent și viitor. Aici nu vorbim de proști și deștepți, de inculți și intelectuali, ci de rezultatul unui sistem social ce a imbecilizat tineretul, determinându-l să reacționeze ca neutru la tot ce înseamnă cultură și valoare. Realitatea pe care noi astăzi o trăim se compune din anacronism și defazare mentale. Iar când menționez “mental” mă refer automat la setul principial și conceptual al fiecărui tânăr din România, care prin urmare constituie gradul său de cultură, de empatizare și simț al asimilării valorilor ce fac din dânsul un bun cetățean român. Da, aici ne situăm ca generație tânără. Trist. Habar n-avem de ceea ce s-a întâmplat în 1989!
Referitor la această stupefactă și generalizată necunoaștere, Nicolae Iorga avea o vorbă care se pliază îngrozitor de bine: “Cine nu știe, nu merită!”
Tata îmi spunea deseori, când eram mai tânăr decât sunt acum, că în cazul în care voi considera că martirii războaielor lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Horia Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, soldații români ai Războiului de Independență (1877-78), soldații români ai Marelui Război (1914-1918), soldații români ai celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), intelectualii români lichidați în pușcăriile comuniste (1948-1989) și Revoluționarii din 1989, n-au murit degeaba, atunci am datoria morală să citesc despre ei, să aflu informații despre gravitatea martirajului lor, pentru a înțelege, respecta, pune în practica vieții învățămintele însușite, și bineînțeles, de a transmite mai departe copiilor și nepoților călătoria mult încercată a acestui popor pe firmamentul istoriei europene.
Nu putem, dragi tineri, să lâncezim în necunoaștere, fiindcă necunoașterea este socotită de cele mai luminate minți ale lumii drept boală, un factor malign ce putrezește și inhibă gândirea și perspectivele noastre.
A prefera rămânerea-n prostie, înseamnă a prefera betegirea, în schimbul leacului stocat în cărți, informație și lectură. Avem datoria morală, iar eu sunt primul care o simt, de a afla, cerceta scriptele și de a ne informa despre trecutul nostru ca națiune. Tot ce-i sub soare e doar deșertăciune și goană după vânt, spune eruditul evreu biblic. Însă îmi doresc nespus de mult ca sacrificiul de sine făcut de atât de mulți tineri pentru țara lor și viitorul nostru, să nu devină un aspect ușor de trecut cu vederea, ca model pentru pasivismul și indiferența noastră.
Ar trebui ca mulți tineri arădeni să-i caute personal pe Valentin Voicilă, Atilla Duka, Doina Nan, Constantin Florea și mulți alți revoluționari ce au supraviețuit atrocităților din acele zile de Decembrie, pentru a înțelege cu adevărat riscurile pe care unii au trebuit să și le asume pentru ca NOI, toți ignoranții, indiferenții și neștiutorii, să beneficiem de libertatea și drepturile universale dăruite prin moartea copiilor, prietenilor, soților și soțiilor, colegilor de muncă, fraților și surorilor lor.
Închei tot prin cuvintele prea-duhovnicești ale lui N. Iorga: “Unul ce nu-și cunoaște istoria, e ca un copil care nu-și recunoaște mama.”
Aviz tinerilor amatori! (arădeni)

Adrian Sereș